Gazduiesc: Oana Moraru

Sunt la modă postările antiparenting. Oameni care se declară realizați chiar dacă au crescut cu cheia de gât, au avut profesori duri sau au mâncat ceva bătaie de la părinți.
Zic ei că e un moft să asculți pe altul sfătuindu-te cum să îți crești copilul propriu. Și că, deci, copilul părintelui "prea informat" de azi e un bleg, dependent de fusta mamei și crescut artificial după rețetele unor șmecheri urmăritori de câștig.

Nu știu ce înseamnă pentru unul sau altul realizarea; știu numai de mine și de toate durerile pe care mi le desfac, ca pe o ceapă cu infinite coji, ca să scot seva aia vâscoasă a anilor de atunci, când învățam să fiu eu, fără niciun sistem de apărare și conștientizare.

O fi arătând viața mea la exterior ok, dar încă:

- mi se strânge stomacul când cineva îmi reproșează ceva;
- încă am reflexul să mă justific și dezvinovățesc când cineva pare nemulțumit de puterile mele;
- încă pentru toate furiile mele caut imediat vinovați exteriori și dau vina pe context;
- încă am proiecții catastrofice despre cum se prăbușește totul dacă îmi permit să greșesc o dată;
- încă judec și compar oameni și întâmplări relativ la ce aș fi făcut sau spus eu;
- încă am sentimentul că trebuie să mă dovedesc pe mine în ochii celorlalți;
- încă am ambiții pentru copilul meu; reușitele ei încă îmi dau promisiunea oarbă că-s un părinte bun;
- încă îmi place să am dreptate, chiar dacă asta
poate aduce suferință celor din jur;
- încă mintea mea mă joacă reiterând aceleași gânduri la nesfârșit;
- încă vreau să controlez lucrurile din viața mea, fugind de rău, de suferință, de ce pare inconfortabil;
- încă îmi bate inima prea tare înainte de a bate la vreo ușă sau de-a pune-o întrebare;
- am încă mândrii și aroganțe;
etc.

Toatea astea n-apar în cv-ul nimănui, dar nici bine nu poți spune că ești cu ele.

Numai cine nu se uită deloc în interior poate să se păcălească un pic; dar nu pentru multă vreme, pentru că vin repede nevrozele, bolile, sleirea, bătrânețea, ca să te invite totuși, în ceasul al 12-lea la ceva introspecție.

Le am și eu și le aveți și voi pentru că am crescut cu mesajul că trebuie să ne aliniem la ce spune majoritatea, să ne dovedim în raport cu norma. Am crescut cu sentimentul că nu suntem suficienți fără ca cineva să aprobe asta.

Și da, copiii noștri ridicoli de hipersensibili, opozanți, neatenți, tulburați sau cu nevoi din ce în ce mai speciale, sunt aici să ne trezească, să ne pună în contact cu toate adevărurile astea incomode de mai sus. Tocmai pentru că ei ne-arată că nu mai merge cu "Fă așa pentru că zic eu!"

Noi am trăit într-o vreme primitivă, a supunerii și a conformării, aducătoare de ordine la exterior și de cădere înlăuntru. Îi înțeleg bine pe nostalgicii care o apără. Și eu încă mă apăr. Cu toții avem ridicolele noastre sisteme de protecție.

Numai că ce e de surpat se surpă oricum. Și e păcat să dai în oamenii și părinții care caută, care se caută, doar pentru că tu ai impresia că ești bine. Nimeni nu e. Numai că unii sunt în căutare, alții în negare. Și copiii unora, și ai altora preiau exact vibrația părinților lor. De care vor încerca sau nu să se scuture când sau dacă aleg să se trezească.

SURSA : OANA MORARU